duminică, 21 februarie 2016

Smerenie si mandrie

Omul smerit este cel care, desi innobilat cu multe harisme, se considera pe sine mai prejos decat toti oamenii si nu socoteste nimic ca fiind al sau, ci al lui Dumnezeu: Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele Luminilor (Iac. 1, 17). 

Dumnezeul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (Iac. 4, 6). Dumnezeu ingaduie ca viata omului mandru sa fie pusa la un moment dat la incercare, asa incat prin infruntarea unor necazuri sau patimiri sa-si revina, sa se tamaduiasca duhovniceste. Cand insa mandria ajunge sa depaseasca un anumit grad, lucrurile devin complicate si primejdioase. Pentru astfel de oameni devine valabil acel cuvant: risipiti au fost si nu s-au cait (Ps. 34, 15). Altfel spus, omul nu vrea sa invete din incercarile vietii, nu vrea sa-si accepte greselile, nu vrea sa  puna capat orbirii si sa se smereasca. Il impiedica masura devastatoare a orgoliului, care il face sa prefere autodistrugerea in locul transfigurarii prin cainta. El insusi isi pericliteaza astfel existenta in vesnicie, exilandu-se de buna voie in taramul intunericului fiintial, in salasul demonilor, in iad.

Cum poate fi ajutat un asemenea om? El are nevoie nu de un medic obisnuit, ci de unul asemenea ingerilor, inzestrat cu mult discernamant, cu infinita iubire, cu nespusa smerenie. Unui astfel de bolnav nu-i sunt eficiente obisnuitele "medicamente" duhovnicesti, ci ii este necesar un chirurg experimentat, care sa-i efectueze o veritabila "operatie" duhovniceasca.

Dionysios Farasiotis - Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie.

Niciun comentariu: